Vă mai aduceţi aminte de săpunul Cheia, salteaua Relaxa, ţigările Carpaţi sau de pantofii Guban?
Cum au fost inventate şi ce s-a ales de brandurile lui Ceauşescu
Anii 1950 au păstrat încă din măiestria vechilor artişti plastici, dar naţionalizarea şi ideologia marxist-leninistă avea să ducă rapid spre iluzoriu ideea de concurenţă. Chiar dacă nu au fost vândute cum suntem astăzi obişnuiţi, Carpaţi, Relaxa sau Haţegana sunt doar câteva din mărcile româneşti devenite vedete în comunism. adevarul.ro vă readuce în atenţie brandurile-vedetă din România lui Ceauşescu, dar şi ce s-a ales de ele, astăzi.
Între superficialitate şi derizoriu, între amatorism şi uneori chiar amuzant, modul prin care se vindeau „produsele Patriei” arată tocmai felul în care a fost o epocă prin care România a trăit jumătate de secol. Cu toate astea însă, o bună parte dintre produsele româneşti comuniste se făceau cu mult timp înainte ca sistemul ideologic marxist-leninist să intre în
ţară, aşa încât numele firmelor au rămas în conştiinţa publică. Unii le-au îndrăgit, alţii au făcut glume pe seama felului în care li se făcea reclamă, unii le-au preferat în faţa celor străine, unii au urât monopolul statului, cert este că nu puţine au fost brandurile româneşti care au devenit vedetă în Epoca de Aur.
Advertising de tip comunist
Publicitatea din perioada comunistă s-a împărţit pe etape şi influenţe, dar nu a ieşit niciodată de sub umbrela cenzurii aprig aplicate până în 1989. Puţinele târguri internaţionale de publicitate, dar şi reclamele produselor duse la export, deşi mai modern construite, nu s-au apropiat niciodată de standardele occidentale.
Instaurarea regimului comunist în România a dus la diminuarea progresivă a activităţii publicitare, mai ales după naţionalizarea mijloacelor de producţie, a unităţilor comerciale. Atunci, practic, prin instituirea monopolului statului, nu mai exista o piaţă reală, concurenţială, de unde şi absenţa formelor de promovare a produselor şi a serviciilor, conform volumului „Istoria Jurnalismului şi a publicităţii din România”, semnat de profesorul universitar Marian Petcu.
Oamenii trebuiau însă să consume produsele scoase pe porţile fabricilor şi ale uzinelor socialiste, trebuiau să fie încurajaţi să le cumpere, motiv pentru care s-au constituit mai multe societăţi de coordonare a reclamelor. Brandurile produsele autentice erau frecvent fredonate pe buzele românilor cărora le intrau în cap spoturile publicitare ori textele afişelor.
Berea Ciucaş, simbolul Braşovului de 120 de ani
Fabrica de bere „
Aurora“ a fost o vedetă incontestabilă a perioadei comuniste. Era practic
berea românului. Se găsea în toate alimentarele din
Braşov, dar şi pe litoral. Şi astăzi fabrica are succes. A fost redenumită „Ciucaş“, iar
berea de aici a primit numeroase premii pentru calitatea ei, în ultimii 4 ani.
Istoria fabricii de bere începe în 1892. Concernul Friederich Czell si Fiii cumpără fabrica din spirt din Dârste. Investitorii construiesc în acelaşi an o făbricuţă de bere cu 40 de angajaţi. Incendiile din timpul primului război mondial au distrus fabrica de bere. Ea a fost reconstruită în 1918 şi a început să aibă succes. În 1922 avea 130 de angajaţi, iar producţia crescuse de la 14.000 de hectolitri la 40.000.
În 1948 fabrica a fost naţionalizată şi a primit numele de Aurora. S-a privatizat în 1995 şi a devenit una dintre cele mai cunoscute mărci din România. „Era coadă la alimentară în fiecare luni când se aducea bere. Luam pentru o săptămână. Vorbeam mereu cu vânzătoarea de la alimentară să îmi ţină o ladă. Şi acum ţin munte sticlele maro. Era foarte bună
berea. Şi când mergeam la mare tot bere de la Braşov beam. Şi acum e bună. Eu beau numai Ciucaş. Nu neapărat pentru că este produsă la
Braşov, dar pentru că este bună“, a spus Nicolae Şonchea.
În 2004 fabrica a fost cumpărată de concernul SABMiller şi a fost denumită „Ciucaş“, după marca de bere cea mai vândută. Acum, la fabrica din
Braşov se îmbuteliază 32.000 de sticle de bere pe oră.
Carpaţiul, una dintre cele mai cunoscute mărci din România
Fabrica de ţigarete din Sfântu Gheorghe a fost timp de 100 de ani un simbol al zonei. La început, activitatea era profilată pe fabricarea ţigărilor de foi, sortimente ce s-au diversificat în permanenţă. Profilul arhitectural specific şi structura de rezistenţă a clădirilor din complexul fabricii au făcut ca acestea să fie înscrise în rândul monumentelor istorice ca „Monument al Tehnicii“. În 1920, fabrica a fost inclusă în Regia Monopolurilor Statului, urmând o nouă etapă de modernizare. În anul 1931 au fost introduse în fabricaţie şi sortimentele tradiţionale de ţigarete fără filtru:
Carpaţi, Mărăşeşti şi Naţionale.
Între anii 1932 şi 1939 aici s-a derulat un proiect de modernizare în scopul adaptării fabricii la producerea în exclusivitate a ţigaretelor şi a tutunului în pachete. În anul 1932 s-a renunţat la fabricarea ţigărilor de foi, producându-se ţigarete şi tutun de pipă, într-o gamă largă de sortimente din care nu lipseau tutunurile cu aromă orientală Ghiubek şi Stambul. După cel de-al Doilea Război Mondial, în anul 1945 fabrica îşi reia activitatea, iar ţigările Carpaţi şi Snagov de Sfântu Gheorghe au fost considerate, zeci de ani la rând, cele mai bune dintre aceste mărci produse în fabricile de ţigarete din ţară.
Odată cu apariţia tot mai multor mărci străine de ţigarete pe piaţa românească, Fabrica de la Sfântu Gheorghe a început să producă şi ţigări precum celebrele
Vis, devenite reprezentative pentru aceasta în urmă cu câţiva ani.
Problemele fabricii au început în 2004. Numărul angajaţilor a început să scadă, iar în final fabrica a fost închisă în 2010. „A fost mare păcat că s-a închis fabrica. Putea merge liniştit pe profit. Comenzi erau, dar probabil cineva a avut interes să se închidă fabrica“ a spus Sandor Csaba, fost şef al departamentului tehnic al fabricii.
Ultimii muncitori disponibilizaţi şi-au luat acasă câteva din ultimele pachete de ţigări Carpaţi care mai existau în depozit. „ Pe vremea lui Ceauşescu se muncea non-stop. Cererea era foarte mare. Se făceau liste la tutungerii, iar oamenii cumpărau câte un bax de 100 de pachete deodată. Cel mai bine se vindeau ţigările Carpaţi şi Mărăşeşti. Urma apoi Snagovul. Este mare păcat că s-a distrus această fabrică“, a spus Csaba Lorant, fost muncitor la fabrica din Sfântu Gheorghe.
Ursus şi Cluj, o poveste de dragoste terminată cu adulter
Povestea de dragoste dintre Cluj şi Ursus a început în 1878, când s-a înfiinţat prima fabrică de bere din actuala Românie. Băutura care a ajuns cunoscută în întreaga
ţară ca bere de Cluj nu se mai fabrică în capitala Ardealului din 2010. Bomboana de pe coliva despărţirii dintre brand şi oraşul care l-a consacrat este sponsorizarea Timişoarei, concurentul Clujului în competiţia pentru Capitala Culturală Europeană.
Tradiţia fabricării berii în Cluj îşi are rădăcinile, însă, cu mult timp înainte. E legată de mica unitate de producţie de bere din secolul XIII, care aparţinea saşilor, potrivit istoricului Gheorghe Bodea. „Era o tradiţie. Acolo (pe amplasamentul actualei fabrici – n.r.) se fabrica bere încă din secolul XIII, de către saşii din Cetate“, a povestit istoricul.
Prima fabrică, în sensul modern al cuvântului, de bere a fost fondată în acelaşi loc în 1878. „A fost o investiţie transilvăneană de mare efect. Aveau legături directe cu firme din
Germania. De aici vine şi sigla cu ursul, dintr-unul din brandurile vechi, germane“, a adăugat Bodea. El consideră că în perioada interbelică, producerea berii Ursus era cea mai prolifică industrie din Cluj, iar în 1948 a devenit simbol, primind denumirea „Fabrica de Bere «Înainte» - Cluj“.
„Istoria berii URSUS este strâns legată de evenimentele petrecute de-a lungul vremii în Cluj. Conform informaţiilor găsite în Arhivele Naţionale, la începutul secolului al XVIII-lea a fost înfiinţată în oraş o berărie. Ordinul călugărilor iezuiţi, care îşi avea sediul în Conventul de la Mănăştur, Calvaria, a înfiinţat aici o casă a berii (Sorhaz în maghiară), exploatată prin interpuşi care o luau în arendă. Era o practică obişnuită în acea perioadă şi alte episcopii din
ţara având în proprietate mai multe berării. Călugării iezuiţi au fost expulzaţi în anul 1773, iar Statusul Româno - Catolic a preluat domeniile călugăreşti din Mănăştur, inclusiv berăria.
În perioada secolelor XVIII - XIX, la Cluj au existat două berării: una aflată pe Canalul Morii în zona Parcului I.L. Craragiale, demolată odată cu lucrările de amenajare urbanistică în prima jumătate a secolului al XIX-lea şi berăria călugărilor iezuiţi şi apoi a Statusului Româno - Catolic, apreciată ca fiind probabil una din cele mai vechi din Transilvania, conform lui Octavian Buzea.
Autoturismul Oltcit din lider din piaţă în epoca comunistă, simplă amintire
Brandurile româneşti care au supravieţuit trecerii la capitalism au fost cumpărate de companii din străninătate. La
Craiovaîn anul 1981 erau ansamblate primele maşini Oltcit, iar cine îşi permitea în perioada respectivă să îşi cumpere un astfel de autoturism era considerat un om bogat. Nicolae Ceauşescu îşi dorea să vadă modele româneşti de automobile prezente în toate ţările lumii. Dictatorul i-a cerut Mihai Pacepa să obţină o licenţă occidentală, însă pentru autoturisme destinate la export. „Ştiu că noua maşină a fost botezată Oltcit. Nicolae Ceauşescu a vrut să fie un amalgam de cuvintele Oltenia, locul de origine al conducătorului din Epoca de Aur, şi automobilul francez Citroen“, a spus Toma Rădulescu, istoric. În anul 1981 la
Craiovaau fost fabricate primele maşini Oltcite. „Ceauşescu a pus piatra de temelie la Oltcit pe data de 1 ianuarie 1977. A venit însoţit de Ion Mihai Pacepa, ofiţerul cu gradul cel mai înalt din fostul spaţiu comunist care a fugit în Occident, în anul 1978. Imediat după ce a căzut în dizgraţia dictatorului ne-a pus să îl scoatem din expoziţia dedicată epocii ceauşiste. Oltcit a fost un brand în perioada comunistă“, a mai spus Toma Rădulescu.
„Am lucrat 20 de la fabrica din Craiova“Oamenii devin nostalgici în momentul în care îşi aduc aminte de brandurile din perioada comunistă. „Am lucrat 20 de ani la fabrica din
Craiova. Noi am făcut primele maşini Oltcit. Era un brand atunci. Ceauşescu a ţinut foarte mult ca noi să vindem automobile şi în afara ţării. Majoritatea angajaţilor uzinei aveau în perioada respectivă Oltcit. Dimineaţa în faţa instituţiei erau sute de astfel de autoturisme. Mă bucur totuşi că Ford a preluat totul şi au început să facă treabă. Am crezut că o să ajungă o ruină“, a spus Ion Militaru.
În fabrica de la
Craiovaîn care se produc acum automobile Ford erau asamblate, în 1981, primele maşini Oltcit. Apărută în 1977 ca un parteneriat între autorităţile române şi producătorul francez Citroën, uzina a produs patru modele de Oltcit - Special, Club, Club 12 TRS şi Club 12 CS - până în 1994.
„Vreţi să cuceriţi femeia? Folosiţi săpunul Cheia!”
Nu este un slogan publicitar, ci gluma imaginată de-un mucalit pentru a ironiza „danful” de comunism al săpunului care, pe vremuri, era produs într-o fabrică din
Galaţi, special pentru „clasa muncitoare”. Astăzi, „săpunul Cheia se întoarce, 100% natural”!
Românii care şi-au trăit copilăria şi tinereţea în perioada comunistă, îşi amintesc de săpunul Cheia cu al său miros caracteristic. Era săpunul pe care Ceuşescu îl considera suficient de bun pentru „oamenii muncii” cărora, spre deosebire de activiştii de partid din eşaloanele conducătoare, le era interzis „luxul” chiar şi în materie de igienă.
Aşa se face că, la acea vreme, produsele cosmetice de calitate, cumpărate din alte ţări şi introduse în lagărul comunist din România mai ales de către marinari şi locuitorii oraşelor de la graniţele cu Ungaria şi Iugoslavia, erau la mare preţ, şi la propriu, şi la figurat.
Cum însă nu toţi românii îşi permiteau să se spele cu săpunuri „străine” de la „bişniţari”, mulţi erau nevoiţi să folosească săpunul naţional Cheia. Şi aceasta a fost una dintre privaţiunile din perioada comunismului, îndurate mai uşor cu ajutorul hazului de necaz, aşa că, şi săpunul sărăciei absolute a devenit subiect de glumă. În cazul acestuia, un mucalit a imaginat sloganul publicitar demn de un produs cosmetic al Epocii de aur: „Vreţi să cuceriţi femeia? Folosiţi săpunul Cheia!“.
„Sincer, astăzi nu l-aş folosi nici măcar pentru spalatul rufelor. Mirosea groaznic. Mereu m-am întrebat din ce oase şi mortăciuni îl făceau. Atunci însă, pentru că primeam gratis la servici cate trei bucaţi, le foloseam la rufe. Copiilor le cumpăram săpun Scoica, nici ala nu era ca astea de astăzi, dar oricum nu mirosea aşa rău şi mai făcea şi niţică spumă. Aşa erau vremurile, cu unele mai rele, şi altele mai bune decât acum”, crede Stela Arhip, pensionară.
Săpunul Cheia era produs la Fabrica de detergenţi şi vopsele Apollo, din
Galaţi. Înfiinţată în 1886, de industriaşul Lippa Braunstein, „Fabrica de stearină şi săpunărie – Apollo“, era cea mai mare din oraş. În 1908, avea 60 de lucrători şi producea anual 1.200.000 de kilograme de săpun şi 400.000 de kilograme de lumânări.
Comuniştii au naţionalizat fabrica în 1948, şi au continuat dezvoltarea acesteia. În anii 80, uzina chimică din cartierul gălăţean „Vadu Ungurului” avea aproape 2.000 de angajaţi.
După revoluţie, uzina Apollo a fost privatizată şi, în 1996, prin câteva majorări sccesive de capital, a intrat în posesia unui om de afaceri, care a preferat în locul riscului investiţional pentru retehnologizarea acesteia, siguranţa beneficiului in domeniul imobiliar. Drept urmare, în 2009, fabrica a fost demolată şi utilajele vândute la fier vechi. Locul acesteia a fost luat de un splendid teren viran care, de bună bucată de vreme, aşteaptă revirimentul pieţei imobiliare.
„S-a întors săpunul Cheia”
La momentul demolării fabricii, săpunul Cheia dispăruse deja din viaţa românilor, căci, între timp, piaţa săpunurilor fusese inundată de produse cu denumiri sonore, occidentale. A rămas însă trista lui faimă, indisolubil legată de comunism.
Tristă sau nu, tot faimă este, aşa că, un alt producător de săpun, din zilele noastre, s-a gândit să profite de ea. Pe site-ul acestuia, scrie cu litere de-o şchioapă: „S-a întors săpunul Cheia! Săpunul Cheia Tip Natural este lucrat manual, la rece, din ulei de palmier şi ulei de cocos, iar calităţile terapeutice ale ingredientelor sunt dublate de reale calităţi hidratante şi emoliente. Ambalat în savonieră/cutiuţă de lemn cu manşetă produsul este un excelent cadou”.
Povestea berii Haţegana – cea mai iubită băutură a hunedorenilor
Chiar dacă în cei peste 30 de ani de existenţă, brandul „Haţegana” nu a reuşit să se impună pe piaţa naţională,
bereahunedorenilor a fost una dintre cele mai iubite licori din istoria zonei. Din
berea cu care petreceau „oamenii muncii” din Hunedoara şi din Valea Jiului a rămas doar brandul.
În prezent, fabrica din Haţeg e închisă şi în ciuda unor demersuri de refuncţionalizare a acesteia, şansele redeschiderii ei în Haţeg sunt neînsemnate.
Prima bere Haţegana a ieşit din fabrică în 1978, într-o vreme în care combinatul siderurgic din Hunedoara şi minele de cărbuni din Valea Jiului se aflau în plină dezvoltare. Fabrica de bere a fost înfiinţată în Haţeg din necesitate, de către regimul comunism, pentru a deservi muncitorii din Valea Jiului şi din Hunedoara.
Cea mai mare parte a producţiei de bere ajungea să fie consumată de mineri, iar restul era trimisă în special în Hunedoara şi mai puţin în alte zone ale ţării. Haţegana nu a fost o bere „premium”, dar a devenit în timp unul dintre simbolurile zonei.
„Imaginaţi-vă malurile lacului Cinciş, ocupate de sute de famili ale siderurgiştilor din combinat, venite cu cortul pentru a petrece sfârşitul de săptămână pe lac, Cu grătarele pregătite în soare sau la foc seara,
berea Haţegana nu lipsea nimănui din această atmosferă de sărbătoare”, îşi aminteşte Floarea Marin, una dintre hunedorencele care au lucrat combinat.
În anii 1980, Haţegana şi-a trăit epoca de glorie. „Se fabricau 400.000 de hectolitri de bere pe an. Hategana anilor ‘80 era o bere nepasteurizată. Avea termen de valabilitate de şapte zile şi se vindea înainte ca producţia să iasă pe bandă. O bere costa 2,5 lei, echivalentul a aproximativ 1,4 lei de azi. Era o marfă care se dădea cu repartiţie, iar maşinile de transport făceau cozi de kilometri până la poarta fabricii”, a povestit Dorin Pisoiu, fostul director al fabricii dinainte de 1989, într-un reportaj publicat de săptămânalul Replica în 2010.
Cu timpul,
bereaHaţegana a scăzut în calitate, din cauza faptului că hameiul cultivat în zona Orăştiei sau chiar importat a fost înlocuit cu mălai, iar producătorii au schimbat provenienţa apei folosită în procesarea berii, din Râul Mare (Retezat), cu cea din Râul Bărbat.
După 1989,
bereaHaţegana a mai rezistat pe piaţă ani buni. Însă destinul fabricii a fost unul nefast. Preluată de producătorul de bere Heineken în anul 2003, fabrica din Haţeg s-a închis în anul 2010, din motive economice, iar ultimii aproximativ 100 de angajaţi ai ei au fost disponibilizaţi. Producţia berii a fost mutată în celelalte fabrici din
ţară deţinute de Heineken.
Foştii angajaţi de la „Haţegana” au povestit că în momentul în care s-a decis închiderea fabricii din Haţeg, aceasta era dotată cu echipamente moderne de producţie. Acum, clădirea fabricii este nefuncţională, iar o parte dintre imobilele ei au fost transformate în silozuri de cereale.
Membrii unei asociaţii din Hunedoara au propus redeschidera fabricii de bere „Haţegana” în Haţeg şi răscumpărarea brandului de la Heineken, însă demersul lor pe lângă autorităţile locale din oraş nu a avut succes. În prezent, Haţegana mai cumpărată din câteva dintre localurile din Hunedoara, Deva, Haţeg şi Valea Jiului. „Berea Haţegana are fanii ei, deşi ştim că nu mai e făcută din aceeaşi apă a Retezatului, ci, poate, din Dâmboviţa sau din alt râu cu mai puţină prospeţime ca Streiul sau Râul Mare”, spune Mircea, unul dintre tinerii care au rămas fani ai gustului dulceag al Haţeganei.
Brandurile comuniste ale Iaşiului: Lactis, Unirea, Avicola, Fabrica de Bere sau de Ţigarete
Multe branduri economice au consacrat Iaşiul în perioada comunismului, în condiţiile în care şefii regimului au stabilit strategic să maseze în capitala Moldovei o mare parte a industriei grele.
Coloşi precum Fortus, Tepro, Nicolina sau Terom au fost devalizaţi, însă, după 1990 prin privatizări defectuoase sau rău-intenţionate. Până în acest moment, în ciuda multiplelor anchete declanşate de procurori, niciuna dintre uriaşele ţepe economice trase la
Iaşinu s-a terminat cu condamnări penale, însă.
Fostul Combinat de Utilaj Greu, actualul Fortus SA, este cel mai important colos industrial al Iaşiului ajuns în ruine. Activitatea în fabrica în care Ceausescu a investit 16 miliarde de lei a început în 1977, iar în anii care au precedat declinul colosului industrial, la Fortus lucrau 12.000 de angajaţi. Contractele de export cu ţări precum
Olanda, China sau Egipt au susţinut economic combinatul înca doi ani de la Revoluţie. În prezent, compania se afla în proces de reorganizare.
Un alt caz trist de dispariţie în haţişurile economiei capitaliste autohtone postdecembriste este cel al Fabricii de Ţigarete din cartierul Dacia, ale căror corpuri de clădiri, considerate bijuterii arhitecturale şi incluse, de altfel, în patrimoniul naţional, sunt lăsate pradă vicisitudinilor naturii şi hoţilor de fier vechi.
„Ţigeretele“, căzute în mâinile hoţilor de fier vechi
Construcţia Fabricii de Ţigarete a început în anul 1875, aceasta fiind pusă în funcţiune la sfârşitul anului 1876. În anul 1929 a fost inclusă în Casa Autonomă a Monopolurilor Regatului României.
Ca urmare a luptelor purtate la
Iaşiîn cel de-al Doilea Război Mondial, Fabrica de Ţigarete a fost bombardată în aprilie 1944, clădirile fiind în mare parte distruse. Reconstruit ulterior, complexul şi-a reluat activitatea în 1945, iar în anul 1998 Fabrica de Ţigarete
Iaşi producea zilnic 12 tone de ţigări.
Ca urmare intrării în insolvenţă şi a executării silite a Societăţii Naţionale “Tutunul Românesc”, din care făcea parte şi fabrica ieşeană, clădirea şi dotările acesteia au intrat în administrarea Ministerului Finanţelor Publice. Anul 2010 a însemnat transferarea Depozitului de Tutun în proprietatea Ministerului Culturii şi în administrarea Complexului Naţional Muzeal “
Moldova”.
La sfârşitul anului 2012, specialiştii complexului au anunţat că au reuşit să salveze un corp de clădire din mâinile hoţilor de fier vechi şi că au pregătit un proiect în urma căruia acolo ar urma să fiinţeze un Muzeu de Arheologie Industrială.
În clădirea care se întinde pe aproape 6.000 de metri pătraţi ieşenii vor fi expuse motoare şi echipamente vechi folosite în fabricile care reprezentau mândria ţării în Epoca de Aur, dar şi piese de muzeu din patrimoniul Palatului Culturii. Profilul muzeului este unic în România.
Privatizarea, un pretext fals
Fabrica de Ulei Unirea, Lactis, Fabrica de Bere sau Avicola SA sunt alte foste branduri ale Iaşiului care au ajuns în prezent ruine. Înainte de Revoluţie în halele de productie ale acestor companii lucrau zeci de mii de salariaţi. Acum au ajuns la fier vechi, iar pe terenurile respective s-au construit centre comerciale. Privatizarea a fost doar un pretext pentru eliminarea unor competitori puternici.
Mureşenii nu ştiau de Coca-Cola sau Pepsi, ci îşi potoleau setea cu Bem-Bem sau Fructo
Perioada comunistă a dat naştere unor branduri care au influenţat destinul a foarte mulţi români. În anii 80, la Târgu-Mureş se produceau cele mai bune siropuri naturale de fructe ale vremii, apreciate nu doiar pe plan local, ci şi naţional.
Este vorba, desigur, despre Bem-Bem şi Fructo, sucuri de legendă pentru cei care au fost copii în ultima decadă a comunismului.
Cu nici doi lei, mureşenii de toate vârstele îşi cumpărau sticle cu sirop de fructe pe bază de lecitină cu un adaos de vitamina C, din mere şi morcov. Mai întâi produse şi îmbuteliate manual, pe strada Lăcrămioarei, succesul sucurilor de Mureş a făcut ca acestea să fie îmbuteliate la scară largă, într-o fabrică situată pe strada Apaductului, în singura linie automată de îmbuteliere din
ţară, cu o producţie de şapte mii de sticle de suc pe oră. Producţia a fost mutată şi la Târăveni, Sighişoara sau Reghin, cererea fiind foarte mare pentru ca o singură unitate de îmbuteliere să-i facă faţă.
Petru Vaida a fost creatorul sucurilor Bem-Bem sau Turist (preferatul lui Ceauşescu) şi directorul fabricii care până în 1993 a adus bucurie la mesele românilor. „Ceauşescu prefera sucurile Turist, în fiecare lună fiindu-i livrate câteva lăzi cu acest suc. Tot ceea ce îi era livrat lui era produs sub stricta supraveghere a Securităţii. Stăteau agenţii chiar lângă noi, tot timpul, inclusiv şi când se spălau sticlele“, spune inginerul Vaida.
Folosite şi ca materie de troc, fiind date la schimb cu diverse legume nemţenilor, de exemplu, siropurile Bem-Bem nu s-au mai produs din cauza apariţiei pe piaţă, după Revoluţie, a sucurilor concurente, dar şi din pricina faptului că terenurile pe care era crescută materia primă pentru sucurile mureşene (în special cere cu morcov) au fost retrocedate sau vândute şi nu au mai fost utilizate în scop agricol. În aceste condiţii, fabrica de pe strada Apaductului a încetat să mai producă sucurile, iar publicul român s-a orientat rapid către produsele din Vest sau după faimoasele dozatoare TEC.
Chiar dacă astăzi se găsesc pe piaţă siropuri Bem-Bem, acestea nu se compară cu cele naturale, de pe timpul comunismului. Mureşenii au rămas cu amintirile unei sticle cu suc rece care stingea setea în zilele caniculare. „N-o să uit niciodată de sucurile astea şi de reclama uriaşă cu cele două sticle de Fructo şi Bem-Bem de pe clădirea din Panov, unde acum funcţionează Mureş Mall. Erau cele mai bune sucuri şi erau şi foarte ieftine, dar, evident, i-a trecut vremea după Revoluţie din cauză că toată lumea a descoperit Coca-Cola sau Pepsi. Au fost sucurile copilăriei mele”, spune Letiţia Munteanu, 34 de ani, lucrător comercial.
Dero, o marcă devenită substantin comun
Dero a intrat în viaţa gospodinelor din România în 1966, ca produs al fabricii DEtergenţi ROmânia din
Ploieşti. În timp, Dero a devenit substantiv comun, iar marca sinonimă cu „detergentul“. Asocierea este păstrată şi astăzi, când numele său continuă să fie folosit de către români pentru a desemna, în mod generic, orice fel de detergent.
„Până înainte de Revoluţie, fabrica ajunsese să produs foarte multe tipuri de detergent. Erau cele sub formă de praf – Dero Lux, Dero Super, Deto Ideal, Dero Cristal şi Dero Special, un Dero Automat, dar şi două tipuri sub formă lichidă – Dero Clar, pentru vase şi Dero Iris, pentru ţesăturile sintetice“, ne-a amintit sortimentele Mioara Ercău, o chimistă care a lucrat până la pensie la Fabrica Dero din Ploieşti.
În lipsa unei concurenţe, cel puţin în sudul României, produsele Dero nu aveau nevoie de prea multă reclamă. Pe cutii erau desenate fie o lebădă albă, fie o femeie care spăla rufe, desene însoţite de explicaţii cu tipurile de ţesături pentru care era indicat respectivul sortiment.
În 1995, Unilever a achiziţionat fabrica din
Ploieşti, dar şi portofoliul de mărci şi produse. Dero a intrat în epoca modernă prin ambalaj, sistem de producţie şi comunicare, dar i s-a păstrat specificul de marcă „100% românească“.
Berea Azuga, preferata lui Ceauşescu
Bere cu tradiţie şi reţetă străveche, produsă după metoda fermentării naturale, de 70 de zile şi cu apă de munte din zonă, Azuga a fost „vedeta“ incontestabilă a petrecerilor, a serbărilor câmpeneşti şi a sărbătorilor din comunism. Îmbuteliată în sticle de o jumătate de litru, maro sau verzi, aceleaşi ca cele pentru ulei, era foarte de apreciată, de o calitate superioară popularei „Bucegi“. Bucureştenii îşi făceau frecvent drum spre Valea Prahovei pentru o aprovizionare la poarta fabricii.
„Azuga“ era băută cu mare plăcere de Ceauşescu şi chiar şi de „tovarăşa“ care primeau săptămânal un transport special de la Azuga, trecut atent prin filtrele muncitorilor, securiştilor şi medicilor de la Sanepid.
În conştiinţa multora dintre cei care erau adulţi în comunism, Azuga a fost „prima bere“ – prima bere băută după majorat, prima bere băută cu tata, prima bere înainte şi după Armata, nostalgie care a stat mai târziu şi la baza reinventării şi promovării de marketing a brand-ului.
Fabrica de Bere Azuga a fost construită între anii 1898-1900, pe domeniile regale de la Azuga, de către firma Grundt, Rădulescu & Co. Industriaşul Peter Schesser l-a convins pe maestrul berar Grundt, care făcea în acea vreme la Braşov cea mai bună bere, să vină la Azuga pentru a participa la înfiinţarea unei fabrici de bere.
În 1989, Azuga producea aproape 400.000 de hectolitri de bere anual. În 2009, fabrica era aproape falimentară şi doar cu producţie locală, dar marca Azuga pentru care românii încă arătau afinitate, a fost cumpărată de SABMiller (adică Ursus Breweries, numele sub care operează firma în România), cel mai mare producător de bere din lume, pentru 7,1 milioane de euro. Activitatea fabricii din Azuga a fost oprită, însă, definitiv, iar producerea berii a fost mutată la
Braşov.
Relaxa a dat testul rezistenţei peste vremuri
De la oameni simpli până la nomenclaturişti, un vis comun şi comunist de dormitor era salteaua Relaxa. Ba chiar circulau şi glume despre brand, o recunoaştere amuzantă şi populară a calităţii saltelelor produse la Mizil. „Vrei să-ţi satisfaci nevasta? Cumpără saltea Relaxa!“. Un piesaj obişnuit din Mizilul comunist era coada la magazinul de desfacere din poarta fabricii. Oamenii nu mai aveau răbdare să le vină comenzile de saltele, aşa că, dacă stăteau relativ aproape, adică Bucureşti şi judeţele învecinate Prahovei, veneau personal la fabrică pentru a-şi cumpăra salteaua. De altfel, cel puţin din acest punct de vedere, foarte multe nu s-au schimbat nici acum. Chiar dacă numărul magazinelor de desfacere s-a mărit simţitor, nu este nimic neobişnuit să vezi frecvent pe DN 1B,
Buzău - Mizil -
Ploieşti, maşini pe plafonul cărora sunt fixate saltele Relaxa. Relaxa a trecut testul capitalismului, marca a fost cumpărată de grupul Elvila, iar popularitatea saltelelor, după atâţia ani, este dovedită şi de încercările altor firme de a folosi brandul – saltele „de tip Relaxa“. Tradiţia şi popularitatea mărcii, conservatorismul românilor, care îi face să revină la brandul pe care îl cunosc au fost, de altfel, motive determinante pentru preluarea Relaxa de către Elvila.
![]()
Timişoara dădea ţării bere Timişoreana, ciocolată Kandia sau mezeluri de la Comtim„Timişoreana” este, probabil, brandul autohton care se poate lăuda cu cea mai mare vechime: fabrica de bere a fost înfiinţată în 1718, pentru a deservi forţele armate austriece, care luptau cu turcii în
Banat.
Ulterior, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fabrica de bere a devenit proprietate privată, până la apariţia regimului comunist când, ca toate marile afaceri, a fost preluată de stat. Importanţa băuturii de calitate nu a fost ignorată, însă, de comunişti, în perioada 1960 – 1989 fiind făcute mai multe investiţii importante în tehnologie şi mărirea capacităţii, care a trecut în 1965 de 400.000 de hectolitri pe an. După Revoluţie, Fabrica de Bere Timişoreana a rezistat ca afacere preponderent locală până în 2001, când a fost achiziţionată de grupul SABMiller, care a început o campanie agresivă de popularizare a brand-ului. Ca şi fabrica de bere, Kandia a fost prima fabrică de ciocolată de pe teritoriul actual al României. a fost înfiinţată în 1895, ca fabrică de bomboane, şi avea iniţial mai puţin de 10 angajaţi. Dezvoltarea a fost fulminantă, mai ales la jumătatea secolului trecut, iar în perioada comunistă fabrica de ciocolată a avut chiar şi 800 de angajaţi. Acum zece ani, brand-ul a fost achiziţionat de firma bucureşteană Excelent, care a lichidat filiala timişoreană, continuând producţia în capitală. Ultimii 200 de angajaţi din
Timişoara au fost concediaţi în august 2004, cu două salarii compensatorii, două kilograme de zahăr şi unul de cacao.
Povestea nu s-a încheiat, însă aici, iar Kandia a devenit o afacere de vis pentru celebra firmă Julius Meinl. Pentru că brand-ul rămânea în continuare puternic, compania Excelent, care cumpărase societatea, a continuat producţia sub acest nume la Bucureşti, după închiderea fabricii de la
Timişoara. În 2007, Julius Meinl, care controla Kandia-Excelent, a vândut societatea către Cadbury, suma vehiculată fiind de 100de milioane de euro. Cum în 2010 Cadbury a fost achiziţionată de către Kraft, nemţii au fost obligaţi să vândă în totalitate acţiunile Kandia, pentru că altfel ar fi acaparat peste 70 la sută din piaţa de dulciuri, lucru interzis de legile europene. Compania Julius Meinl a cumpărat înapoi Kandia, însă pentru 20 de milioane de euro.
Societatea „Comtim” a fost înfiinţată în 1967 şi, în anii următori, şi-a făcut un renume drept cel mai mare producător industrial de carne de porc din România şi, ulterior, cel mai mare combinat de prelucrare a cărnii de porc din sud-estul Europei. Ca idee despre amploarea „fenomenului Comtim”, la momentul revoluţiei din 1989 aici lucrau nu mai puţin de 15.000 de oameni. Gigantul american Smithfield Foods a preluat Comtim Timişoara în 2004 şi continuă să crească porci la scară industrială. Cu puţin timp înainte de Revoluţia din 1989,
Timişoaraa lansat un nou brand: Lăstun. Prototipul Dacia 500 a fost realizat la Timişoara conform indicaţiilor venite de la partid, adică un autoturism care să nu aibă mai mult de trei metri lungime, dar să poată duce o familie cu doi copii, să consume 3 litri la suta de kilometri şi să nu coste mai mult de 17.000 de lei. Maşina a fost scoasă pentru prima oară la vânzare în ianuarie 1988, chiar de ziua lui Nicolae Ceauşescu, şi a avut un oarecare succes, datorită faptului că într-adevăr consuma doar 3,3 litri de combustibil la suta de kilometri şi putea merge cu peste 100 de kilometri pe oră.
Uzina chimică Guban Timişoara a fost înfiinţată în 1937, iar din 1959 produce încălţăminte, clădirile cunoscute acum fiind construite în anii ’60. În 1995 a devenit societate pe acţiuni, acţionari fiind angajaţii. Brandul este unul cunoscut şi acum de timişoreni, şi nu numai, chiar dacă fabrica mai funcţionează doar într-un spaţiu restrâns, majoritatea clădirilor fiind de închiriat, însă într-o stare avansată de degradare. Acţionarii au încercat vândă terenul şi clădirile fabricii de încălţăminte şi marochinărie în 2007, pentru a muta afacerea în afara oraşului, însă nu au găsit cumpărător.
Imbatabila Eugenie, biscuitul-sandviş cu cremă de ciocolată
Un desert simplu, dar foarte gustat, a dat naştere unui banc în epoca socialistă: „Care este cea mai ieftină femeie? Eugenia“. Aşa se chema biscuitul-sandviş, cu cremă de ciocolată, care s-a inventat acum 60 ani. Eugenia este produsul patiserilor din
Constanţaşi se fabrica dinaintea celui de-al doilea Război Mondial. Nu ştie nimeni originea numelui, dar este uşor de bănuit. Un maestru al dulciurilor a botezat noul biscuit-sandviş din motive sentimentale. Când s-a înfiinţat, acum aproape 50 ani, Fabrica de panificaţie Dobrogea din
Constanţa a preluat biscuitele cu cremă, consacrându-l pe piaţă. În 1997, Dobrogea Grup a înregistrat Eugenia ca marcă proprie, iar în 2005 a relansat-o ca produs premium, cu o nouă compoziţie şi un ambalaj modern care păstrează prospeţimea mai mult timp. Producătorul a extins fabricarea biscuitelui cu cremă, diversificându-i aromele. Sortimentele sunt: Eugenia Original, Eugenia cu cremă de vanilie, Eugenia cu cremă de cacao, Eugenia cu cremă de lămâie, Eugenia Junior cu lapte şi miere, Eugenia Dark cu cremă de cacao. Sunt ambalate diferit: pachete individuale, pachete Family (conţin 7 pachete individuale), display (conţine 24 bucăţi individuale), cutie de 56 bucăţi. Eugenia are o greutate medie de 0,030 grame, iar conţinutul de cremă este 40%. Are valabilitate 12 luni, se vinde în continuare la un preţ derizoriu şi ţine de foame. Reprezintă în continuare biscuiţii sandwich nr. 1 în România.
La acest articol au contribuit Simona Suciu, Remus Florescu, Alexandru Ramadan, Marius Mototolea, Dana Mihai, Vali Silaghi, Cezar Pădurariu, Ionuţ Ungureanu, Andreea Mitrache, Daniel Guţă, Sînziana Ionescu.
==========================================
=================================
=================
===================
===========================================
